The list,

Some days ago I’ve been chatting with a friend from childhood and as usual, we both were complaining how busy the life is and even if we struggle to get all the work done, we still feel like there is so much more to do. Millions of small things are lining up in our schedule every day and I started to wonder: who is forcing me to get all of them done? Why can’t I take it easy? And then it strikes me: it was the list!

I have no idea how I’ve got the list. The first memory of having it was during the winter holiday of my second grade. All my neighbors were playing in the snow, sliding up and down, making castles and arranging strategic fights with snowballs, when I was inside making my math homework. My teacher told us before vacation: do as many problems as you can from chapter 3. So this is how I’ve got them on my list. I didn’t find it strange, until when the semester started I’ve noticed that I was the only one who has done all the problems and they were 3-4 times more than what my colleagues succeeded. I felt betrayed – when even the teacher was surprised: why didn’t she tell us a number? In the same time I felt satisfied: I could do it. This must have been the beginning.

When years went by, the tasks on list were replaced by others, but the urge and excitement of checking a task remained. Getting married: done. Having a child: done. Getting a degree: done. Getting a job: done, done and done. Even the order was important: if one task appeared on my list before another – it has to be checked in the entry order. For example: if finishing a project came before going to the gym – the second task had to wait, but needed to be checked before walking the dog.

For longer projects, I have to do the checking on small tasks. There would be difficult to put all my other activities on hold before renovating my entire house. So I start with the attic: done! Scuba diving was next: done! Getting a promotion: done! Start a new project: done! Back to house renovation, next was the bathroom; and so on… Now, don’t think that I do all this tasks alone. It is really good to do them in a team. To share your dreams and aspiration inside a small group. It doesn’t have to be big – even 2 is good number. 3 is even better. 10 is already a party. Checked.

When the list became to long, I decided not to add anything on it. So I’ve wait until all my tasks were checked and I realized that I enter a void. There was nothing left to do. I had an empty list! I should feel happy and satisfied, but in changed I was bored and nobody needed me anymore. So, I’ve changed the country: guess what happened. The list filled up itself and became instantaneous loooooooooong. Learn the language, find a job, find a school, find a house, plant a tree, change the tires… A lot of checkings though: done, done, done… I was still needed, I had things to do, new hobbies to try, new places to see…

I have a love-hate relationship with my list. I blame it for my busy schedule and sometimes for the lack of time to do the rest of things that didn’t make it to my list. So I try to forget it and hide it somewhere in a deep pitch of my memory. I can live without it for a while and then I start to miss it. If what I do is done by chance, or by mistake, it doesn’t feel the same like when it was there on my list and I had to struggle to make it. If is too easy, it must be worthless… And it must be just a random thing…. My list is giving me a direction. All the small actions will build up in a big one. It might even help me to become a better me.

Rezolutie

Cam tarziu de facut o rezolutie in februarie, insa acum i-a venit timpul.

Ieri am fost la sala; si cum era de asteptat astazi sunt toata o durere… praful ma inconjoara din toate partile, insa cum baietii nostri buni la toate pleaca abia maine – il las sa ma acopere inca o zi… O migrena ma bantuie in surdina… Nu-mi vine sa citesc nimic, pentru ca nu pot sa sufar sa-mi caut ochelarii – nici sa-i port… Am mainile uscate de la frigul de afara, incat pot cu success sa le folosesc la slefuitul peretilor care se aliniaza unul cate unul, de nu mai cred ca ii voi termina pe toti… Renovarea asta a inceput in vara lui 2009. In 2010 am terminat etajul, in 2011 peretii exteriori. Ramane de facut parterul, subsolul si garajul. Cum banii n-au crescut intre timp in pomi – e foarte probabil ca asta sa se intample in urmatorii 10 ani.

Pe 17 martie am un examen. Unii isi fac operatii estetice sa incetineasca efectul anilor asupra corpului lor; eu ma chinui sa demonstrez ca inca mai pot invata. Chiar daca uit unde imi pun cheile, numele colegilor, sau alte milioane de lucruri de care ma lovesc in fiecare zi, faptul ca stiu inca sa fac integrale prin parti si sa invat teorii noi – imi demonstreaza ca in ciuda tuturor aparentelor, nu ma pandeste inca alzheimerul…

Ceea ce mi s-a mai tocit cu viata si frigul este insa vointa. Mult mai usor renunt la planurile de slabit – ca sa recompensez o zi proasta cu o ciocolata. Mult mai usor dechid televizorul decat o carte. Mult mai usor aman pe maine ce as putea face azi.

Am o amica ce si-a promis de anul nou sa mearga mai des in oras – ei isi fac iesirile alternative: odata ea, odata el – celalalt ramanand cu copii… Am alta amica ce si-a propus sa o ia incet anul asta, sa se bucure de viata… Nu stiu de ce, insa mie nu-mi vine sa mai imi pun un tel suplimentar – mi se pare ca cu serviciul – unde am inceput un proiect cu totul nou (ceea ce inseamna invatat, inteles, explicat, creat incredere, consilidat increderea – intrucat grupul cu care lucrez e nou); scoala (unde competitia e cu copii de 20 de ani); casa (proiect etern); inchiriatul caselor pe termen scurt (contracte, spalat, calcat, aranjat saptamanal sau chiar mai des) sunt destule. Sunt deja obosita si in acelasi timp suficient de incapatanata incat sa nu renunt la proiectele incepute…

De aceea, rezolutia mea e ca la 50 de ani (atunci cand si daca vor veni) sa imi schimb numele, sa termin definitiv cu scoala, sa nu mai am renovari decat eventual la subsol sau in curte – ca trebuie sa aiba si El ceva de facut pe acasa, si sa imi petrec mai mult timp, andante, in tarile calde.

Loc de dat cu capul

Ai mei la serviciu au pus alaturi de open jobs, cursuri de golf , etc, etc, si un afis cu “loc de dat cu capul” unde iti poti rezolva toate nemultumirile si frustrarile. Metoda este buna, testata si eficienta – asa ca trebuie preluata si in viata particulara. De data asta “locul” e desemnat sa fie acest post/articol sau sedinta terapeutica gratuita. Nu-mi trimiteti nici o factura in urma lecturarii!

Cum Alcatrazul meu s-a dovedit o gaura neagra in care intra toate veniturile mele si ale Lui, pe urmatorii 20-25 de ani, a trebuit sa scoatem suplimentar bani din piatra seaca, asa ca am apelat la inchirieri. Din exterior e o afacere simpla: dai cheia, iei banii, nu te doare capul! Total gresit – capul te doare si inca tare!

Prima migrena a sosit cu primul chirias care s-a hotarat sa nu mai plece din apartament la data stabilita in contractul scris, pentru ca a visat el noaptea, ca ar avea un contract oral in care noi i-am promis cazare pe termen nedeterminat. In realitate baiatul, cu cateva probleme la cap, se certase cu iubita si credea ca stand in aproprierea ei – o va convinge ca el e alesul…  Iar cum convingerea iubitei nu avea un termen fix – nici el nu putea pleca la data fixa. Ce e asa de greu de inteles?

Urmatoarea migrena a sosit cand un potential chirias a fost nemultumit de cum arata mobila din casa si a pretins in avans o noua mobila de bucatarie in valoare de 15000 de euro, pentru ca el statea pe social si avea nevoie de o bucatarie mare. Si nu oricand, ci inainte ca el sa se muta in casa impreuna cu prietena, somera si ea, care tocmai ramasese insarcinata. Noroc ca eram deja experimentati si am avut discutia inainte de inmanarea cheii.

Insa astia sunt oamenii, cu ei trebuie sa defilam, asa ca am gasit in final o tanara mama cu un copil, cu planuri mari si perspective luminoase. Fata a afirmat sus si tare ca se pricepe la renovari, la gradinarit, la tamplarit, vopsit, zugravit si fel de fel de alte treburi, insa singura contributie care a avut-o a fost sa arunce intr-o baraca de lemne o sofa pe care ea insasi ne-a rugat sa i-o lasam sa o foloseasca. Dupa care s-a mirat ca i-am pretins s-o plateasca din garantie. Ca doar era urata! Iar asta nu e totul… Dupa ce a inundat vreo cateva saptamani bucataria pentru ca furtunul de la masina de spalat vase se desprinsese din loc si curgea pe alaturi – a chemat o comisie de la oras sa o inspecteze casa de igrasie… Care a fost scopul acestei inspectii – care a certificat ca locuinta e total sanatoasa in rest  - doar ea stie… Banuiala mea este ca spera sa obtina o locuinta asemanatoare si mult mai ieftina din fondul orasului – ca era doar o amarata de somera, care abandonase fostul loc de munca pentru ca ii provoca dureri de spate… Insa de aruncat mobila a fost posibil, cu toate durerile cu tot…

Dupa toate aceste experiente stau si intreb, cum am putut eu oare supravietui in acea casa fara bucataria de 15000 de euro, mergand la serviciu zi de zi, muncind ca un sclav in fiecare weekend, alergand din dreapta in stanga dupa materiale si alte minuni si nu mi-a trecut prin cap macar odata, ca daca ma doare spatele pot deveni casnica, sau pot cere de la oras locuinta si asumistuki si sta acasa sa numara stelele in fiecare zi?! Noroc cu locul de dat cu capul!

Opriti timpul?

O mai stiti pe Corina Chiriac? Vi s-a intamplat vreodata sa pierdeti directia? Sa mergeti linistiti din punctul A in punctul B, ca sa realizati dintr-o data ca sunteti in punctul C, care n-are nici o legatura nici cu punctul A sau cu B. Stau si ma uit la X factor, minunandu-ma ce talentati sunt unii oameni – si la fiecare rechizitoriu al lui Simon: De ce n-ai reusit pana acum? Cate vizualizari ai pe youtube? Cati ani ai? ma trezesc raspunzand in locul lor: nu stiu, 5, prea multi…  Unde e oameni buni, punctul B? Cum de m-am innamolit tocmai in punctul C? Mai merita sa-l caut pe B? A existat vreodata acest B – sau l-am fabricat de una singura in capul meu? Exista vreun deadline pentru atingerea lui B? Si apoi? Ce ramane de facut dupa ce-ai ajuns acolo?

Toamna

Am o melodie in cap care 1 – nu-mi place; 2 – nu stiu cum a ajuns acolo; 3 – cum sunt darnica, v-o dau si voua – poate se ia ca varicela…

Toastmaters

Vine o colega la mine in una din zile si ma intreaba daca nu vreau sa ma inscriu intr-un club: toastmaster. Desi viata mea sociala e ultra solicitanta, m-am chinuit un pic si am facut loc si acestui club – unde oameni se intalnesc si in engleza se chinuie sa tina discursuri pregatite sau improvizate. In primul rand mai imi slefuiesc engleza, apoi mai vad un om, doi, plus ca e in timpul serviciului…

Pentru data viitoare – joi –  trebuie sa gasesc 4-5 teme, pe care ceilalti sa le dezvolte in 1-2 minute de vorbit. O idee ar fi programele de TV – cele doua fete al medaliei, privind reality shows. Aveti si alte idei? Peste 2 saptamani  ar trebui sa le spun ceva esential, distractiv si succind despre Ro – in alta tema. Si tot asa… So, help me out!!!

Unde plecam de acasa

Ieri am avut un “party” ca ni s-a schimbat seful. Chiar il asteptam cu sperante mari. Am avut in program bowling, sauna, cina si club in Helsinki unde se putea printre altele si dansa. Insa precum cu pomul laudat, nu a iesit nici un pic cum trebuia. Intai la bowling a fost relativ ok, saunei i-am facut fata cu succes – avand de data asta si o colega cu mine; cina a fost fara pretentii, insa drumul pana la Helsinki l-am facut intr-un autobuz plin de baieti beti care grohaiau, miroseau, iar daca nu discutau despre munca discutau despre sex. La club din nou telul principal era cine - ce bea, muzica a fost proasta, atmosfera de 2 lei – asa ca la 10 am plecat acasa. Concluzia mea a fost ca e bine sa mai pleci de acasa, insa cel mai important e: cu cine!

Detalii

Mai nou ma uit la filme siropoase pentru femei nevralgice… si sunt o gramada; si pe finlandezi si pe romani… Maine am liber, adica voi fi chiar singura: fara pisica, fara catel, fara purcel, asa ca azi imi fac de cap si stau noaptea sa bat campii… Imi pot permite, nu ma va suna nici un ceas, nu voi avea nici o agenda plina, nu voi mai face nimic. Sper sa-mi reamintesc cum e…

Iar cum ma paste diabetul de la atata sirop, stau si ma gandesc pe ce detalii mirore se pot baza schimbarile de directie ce-ti pot aparea in viata. Poate sunt doar eu, sau doar filmele cu care ma intoxic, insa planurile alea elaborate pe care si le face omul in momentul X devin frunze in vant, daca din greseala te trezesti in mijlocul uraganului. Ok, ok, nu se intelege nimic din ce scriu – get over – asta e blogul meu, eu stiu ce am in cap. Iar cand vreodata- in the future- il voi citi, imi voi reaminti exact despre ce vorbeam. Detaliul care m-a salvat pe mine atunci, a fost internetul si nevoia lui de a-si citi posta. Poate astepta vreun mesaj important, poate voia sa se gandeasca la pasul urmator, poate era doar o rutina zilnica – insa aceasta nevoie, mai importanta decat mine, a decis traiectoria pe care sunt acum… asa ca slava Domnului pentru world wide web.

Venetia

Ma omoara timpul… N-am despachetat, n-am spalat, nu m-am pieptanat, nici macar n-am ajuns la zi cu posta… Alerg din dreapta in stanga si din stanga in dreapta, insa macar atat trebuie sa va destainui: Venetia e superba! Gondola e un must! Si daca va prinde un apus de soare pe plaja de la Lido in Adriatica, puteti spune ca viata merita traita! Azi! Mai ales de cand am aflat ca sunt muritoare si ca timpul se scurge unidirectional.

A trecut, ca un vis frumos, vacanta