Criza de identitate

De ceva vreme am senzatia ca traiesc intr-o gara, urata, mica si murdara. Si astept… si astept… si astept…. Trenul meu ori a ajuns la alta destinatie, pierdut ca un bagaj, cand schimbi avioanele; ori a derajat; ori nici nu exista – fusese candva planificat sa fie fabricat, insa a ramas in faza de desen de executie pe o plansa, cand toti au inceput sa foloseasca CAD-ul…

Rabdarea, poate o fi o virtute, insa sigur nu e a mea. Mie imi plac planurile scurte, la care poti pune punct si privi cu satisfactie rezultatul, ca apoi sa pornesti spre urmatorul plan si apoi urmatorul. Pasii astia mici, cand te afli in tunel si nu mai vezi lumina, mi se par cei mai infioratori… Da, da, de lumina vorbesc, ce daca e vara afara! Lumina asta interminabila, care mi se strecoara neinvitata in pat si-mi ridica cu brutalitate pleoapele s-o vad, e o intrusa. Nu pe ea o asteptam! Ma asteptam pe mine, sa devin Eu, sa fiu recunoscuta, Eu sa fiu cea asteptata, cea implinita, cea fericita, cea care a reusit sa ajunga la un liman si sa-si traga sufletul…

Odata, intr-un aeroport, am gasit o carte, Nice girls don’t get the corner office, in care o head hunter o intreba pe o posibila candidata: pentru ce esti tu cea mai cunoscuta? Waw, nu e ca un dus rece, intrebarea asta? Raspunsul meu, e acelasi pe care l-am dat cand in anul 5, un profesor ne-a intrebat: ce stiti sa faceti voi cel mai bine?  “Cel mai bine stiu sa termin ce am de facut, in timpul in care mi-am propus sa fac acel lucru”. Ce inseamna asta? Nimic. Autoarea cartii, Lois Frankel, spune ca pana aici am facut deja doua greseli:  prima ca nu stiu sa-mi definesc brand-ul si a doua, ca minimalizez ceea ce stiu sa fac. Dilema mea porneste insa de la recunoasterea celorlalti si se termina cu nevoia asta obsedanta de a termina ce am inceput, in incercarea de a minimiza purgatoriul asteptarii. Nu pot sa sufar sa astept! Si nici nu cred ca ies purificata din asteptarea asta. Doar batrana. Sau tarana.

Iarba vecinului si nu numai

Ati vazut ce disperare ne apuca ori de cate ori ne lipseste ceva real sau imaginar? Ai ramas somer, tot ce vrei e un serviciu; ai servicu, tot ce vrei e o vacanta; ai vacanta, tot ce vrei e sa pleci undeva; esti undeva, tot ce vrei e sa te intorci acasa;  n-ai copii, tot ce vrei e sa faci macar unul; ai copii, tot ce iti doresti e ca ei sa creasca; cresc, vrei sa-i vezi fericiti la casa lor; ajung la casa lor, ii vrei inapoi la tine acasa; esti singur, tot ce vrei e o relatie; esti in relatie, tot ce vrei e spatiu; ai spatiu, te simti singur; esti in Romania tot ce vrei e sa-ti iei campii; ti-au luat campii, tot ce vrei e sa te intorci acasa; esti acasa, tot ce vrei e sa te simti acasa, insa nu poti pentru ca deja ti-ai luat odata campii… Life sucks!

Odata ca niciodata, in una din cele sapte viati ale mele,  am fost rugata sa tin cursul festiv la unul din anii terminali de la electromecanica. Mare onoare. Cum n-am vrut sa-i plictisesc cu ultimile descoperiri ale stiintei, le-am vorbit despre viata, atitudine si interviuri, subiect care m-am gandit ca le poate fi mai de folos dupa ce au terminat o facultate. Intrucat mare lucru despre subiectul in cauza nu stiam nici eu, m-am dus si-am luat carti sa ma pun in tema (era in anul de gratie 1999 cand google nu era inca pe piata). In una din carti, era descrisa discutia dintre doi consultanti, care trebuiau sa gaseasca solutii pentru revigorarea unei firme intemeiate de niste oameni “a caror singura calificarea era cunoasterea limbii materne”, asa incat pe drumul de costisa ce mergea la sediul firmei, ei au facut doar misto cu privirea la incompetenta intreprinzatorilor. Evident au pierdut contractul si altii, care l-au castigat, au facut o multime de bani, iar firma susmentionata un profit neasteptat. Morala e sa te concentrezi pe lucrurile pozitive si daca ai primit lamai, fa-ti limonada! Asa ca merg sa-mi caut blender-ul… And from all the dreams and wishes I had for you, to make a limonade…

Filme

Stiind ca voi fi ”Home alone 3″ mi-am luat filme… ca atata stiu, atata fac… Daca voiam sa ma dau intelectuala, va spuneam ca mi-am luat carti, insa nu. Ramanem pe filme, eu apas pe play, ele se deruleaza, entropie minima…

Primul film aveam pe coperta o musulmanca, iar cum eu fac eforturi sa-mi largesc orizontul si sa inteleg alte culturi, am crezut ca este despre o tanara devenita fotomodel, vazusem o reclama undeva, asa ca n-am aprofundat textul de pe spate… si nici titlul nu l-am citit, era in finlandeza. Era weekend, aveam creierul setat pe liber… Filmul insa era despre o sotie, mama a 4 copiii, dintr-un sat din Iran, a carui sot s-a plictisit de ea si si-a gasit o noua nevasta de 15 ani. Nedorind sa plateasca pensie alimentara, a complotat cu sus-pusii satului si-au condamnat-o pentru adulter, la omorarea cu pietre. A fost suficient ca sotul si inca un satean sa fie martori, ca tot satul, de oameni complet imbecili, sa sape o groapa, sa o ingroape in pamant pana la mijloc, sa-i lege mainile la spate si sa inceapa sa arunce cu pietre intai pe rand: tatal, sotul, copiii (baietii cam de 7 si 9 ani) si apoi toti, pana a ramas inerta plina de sange in mijlocul cercului trasat cu creta pe pamant, in spatele caruia se aflau satenii. Matusa ei, a reusit abia a doua zi sa-i ingroape ramasitele, restul fusese mancat peste noapte de caini… S-a intamplat in 1986, dupa Hristos!. Iran sigur nu mai e pe lista mea de tari pe care as dori vreodata sa le vizitez… Pe langa cosmaruri, filmul, realizat dupa o intamplare reala, mi-a stricat relatia cu pietrele: pe cat de mult imi placeau inainte, pe atat de greu mi-e acum sa le mai privesc…

Si pentru ca somnul meu era iremedial compromis, am vazut Cheri - cu o curtezana, batrana indragostita de un tanar. Eternele probleme: varsta; sa ne conformam cerintelor societatii, sau ale inimii; alegerea iubirii imposibile care distruge totul… Slabut filmul… Mai ales ca epoca curtezanelor cu bani si putere, nu este nici ea, o epoca pe care imi doresc sa o aprofundez…

Pentru dimineata l-am lasat pe Hurt Locker, marele castigator al Oscarurilor de anul asta. Am inteles ca razboiul e un drog, iar personajului principal nu-i ramasese in viata nici o alta placere. Cum densitatea celor ucisi a crescut, filmul nu mi s-a mai parut nici puternici, nici impresionant, m-am adaptat: in viata te nasti, traiesti si mori. Insa in continuare, ori de cate ori vad o piatra ma gandesc la Soraya, in rochia ei alba de inmormantare ucisa de proprii copii… Ce fel de oameni vor deveni acesti copii cand vor creste?  

Precious

Eu cred ca prin gena suntem un popor extrovertit: ne strigam nemultumirile si complexele in gura mare, ne afisam cu mandrie patriotica toate tarele si ne dorim cu disperare compasiunea celorlalti… Suntem insa noi la capatul disperarii? Sunt problemele vietii noastre atat de majore incat sa avem nevoie de tratamente psihologice sa redevenim functionali?

Am vazut aseara Precious – daca te trezesti surprins ca viata e nedreapta si te crezi in knockout cazut la podea – mergi sa vezi filmul…

Precious arata exact ca rezultatul mediului in care a crescut, colturoasa, murdara, needucata, o creatura care nu merita nimic, care tace si rabda, mai elocventa prin tacerea ei decat prin propozitiile contorsionate pe care arar le rosteste si care te poarta cu seninatate prin iadul de neimaginat, incat la sfarsitul filmului nici nu stii ce sa faci, sa incerci sa-i torturezi mama ignoranta a caror nevoi egoiste trec in fata oricaror altor instincte si a carei definitie a dragostei este posesiunea? Sa incerci sa-i ucizi tatal bolnav, care deja nu mai exista? Bunica spectatoare tacuta ce stie insa sa dea sfaturi? Sa o iei acasa? Sa-i tranformi lumea in altceva? Sentimentul coplesitor care te incearca e de neputinta si de disperare… Filmul iti inchide gura si te trimite la locul tau de privilegiat din care n-ai voie sa mai comentezi despre pierderea sperantei, a directiei, a nimic…. Te obliga sa-ti privesti demonii personali la adevarata lor dimensiune microscopica si sa iei viata in piept – la fel ca si ea, Precious…