Sistemul de referinta
Orice punct A cu coordonatele (5,3,8) in sistemul de referinta I, poate avea in sistemul de referinta II coordonatele (-3,-7,-9). Nu poti afirma niciodata ca punctul A e pozitiv, fara a specifica in ce sistem de referinta i-ai masurat coordonatele. La fel se intampla si cu opiinile.
Ascult zilele trecute la televizorul, scapat de sub control in timpul unor reclame, pe Ion Iliescu vorbind despre salariul sudorilor in “tarile civilizate”. Exceptand faptul ca omiterea intentionata a cheltuielilor acelor sudori in tarile respective ducea ascultatorii in eroare, faptul ca mi-a facut tara – prin comparatie – necivilizata, m-a umplut de revolta patriotica. Eram in sistemul de coordonate I.
Ajungand acasa, pe frumoasa strada Stefan cel Mare, plina de cand ma stiu de gropi in care te puteai ascunde cu tot cu masina, in special la lumina lampadarelor economic stinse din loc in loc, m-am gandit ca strada asta e departe de ce se poate numi a “unei tari civilizate”. Trecusem in sistemul de referinta II.
In discutiile amicale cu prieteni din Finlanda, unu dintre subiectele obligatorii e temperatura zilei si si ce ciudati sunt finlandezii (Sistemul de referinta II). Cand insa cineva din Romania, imi spune ca Finlanda e o tara de 2 lei, plictisitoare si plina de betivi – mi se ridica imediat tensiunea (Sistemul de refetinta I).
Prin extrapolare, aceasta judecata se poate extinde si altor domenii… Cred ca intotdeauna depinde de cat de aproape sau de departe subiectul disputat te atinge personal. Cred de asemenea ca nu exista un adevar absolut in niciuna dintre disputele vremii. De exemplu: de ce n-au fost romanii mai luptatori sub comunism? Eu linia n-as trage-o acolo… as muta-o intre: cine a colaborat si profitat de regim si cine a suferit. Pentru ca in final dupa o analiza mai minutioasa sa o mut spre: cine a fost obligat sa colaboreze fiind la randul lui o victima – si cine a avut doar de profitat.
Imi place sa cred ca suntem un popor tolerant si iertator, chiar cu calaii nostrii – cum Noica ne indeamna in Rugati-va pentru fratele Alexandru, ca sa ma consternez apoi de incrancenarea cu care care fete bisericesti infiereaza maneaua. Nu ura, nu furtul, nu lenea, nu aroganta, ci maneaua – ultima tara a neamului romanesc.
Tot la televizor (pe care azi nu l-am deschis si sper sa ramana asa) am vazut un reportaj despre oamenii strazii. Unul dintre reporteri spune: “ce sa fac, sa ma simt vinovat ca am salariul mai mare de 10 ori decat bugetarii?” si “ De ce n-au facut si oamenii strazii o facultate?” printre alte perle de inteligenta si intelegere, pe care nu le-am retinut. Cazul investigat era a unui om, ce in urma unei depresii – moartea unui copil – a ajuns in strada. Ma asteptam ca in emisiunile lui Oprah, in final omul sa ramana daca nu cu o casa, macar cu o adresa la un centru de ajutorare. Ce credeti insa ca au facut ultrainteligentii reporteri? L-au dus la un doctor, ce ca si alti doctori romani sufera de sindromul “atotputernicirii”, si care i-a recomandat o pereche de ochelari si igiena – de acolo din varful piedestalului pe care se afla. Omul din prapastie, avea evident nevoie sa citeasca – si poate la cei 50-60 de ani sa se apuce de o facultate singura solutie vazuta de reporteri… Dupa care, ii spun la revedere, si-l lasa in strada cu reteta de ochelari in mana. Cu reteta! – ca se terminase programul de lucru si nu puteau sa-i dea macar ochelarii pana la capat. Sistemul de referinta II.
ARF-ul vazut de mine…
ARF-ul este o asociatiei a romanilor din Finlanda, care ca orice aglomerare de oameni, are si bune si rele, e si iubita si hulita, si laudata si criticata…. A inceput de prin 2004, avand ca protagonisti cativa romani ce isi gasisera loc de intalnire in pizzeria altui roman. Unul din motivele legalizarii intalnirilor a fost, cred eu, organizarea unui festival romanesc in Helsinki. Dupa terminarea festivalului, unul din membrii conducerii si-a epuizat brusc interesul si totul a ramas, in mare, in grija presedintei inconjurata de 2-3 oameni.
Ceea ce am apreciat eu intotdeauna la ea, R., a fost tenacitatea cu care a convins oamenii sa i se alature in fel de fel de activitati. Cu anii insa, asociatia a devenit tot mai mult un cerc inchis, dupa cateva experiente esuate, ce implicau romani necunoscuti – apoi membrii s-au integrat mai repede sau mai incet in societatea finlandeza si interesul pentru intalnirile romanesti a mai scazut… Pentru revitalizarea scopurilor marete – in lumina carora asociatia s-a infiintat, alti presedinti si presedinte s-au perindat pe la conducere, fara a reusi insa, nici sa creeze un liant intre membrii comunitatii, nici sa promoveze si sa sustina activitati, care fiind benevole, cereau efort nerenumerat si nerecunoscut apoi de nimeni… O noua aripa s-a rupt in 2010, urmand sa lupte pentru promovarea legaturilor cu cultura romana, facilitarea intalnirilor intre copii – si probabil multe altele… Vechia aripa s-a regrupat si isi continua drumul – ceea ce pentru ceilalti nu poate insemna decat mai multe oferte si variante de petrecere a timpului impreuna.
Pentru mine, ARF a fost si este o poarta deschisa catre comunitatea romana. Nu ma astept ca ea isi impuna obiective marete – ca programe de integrare, sau schimbarea imaginii Romaniei in Finlanda, insa sper sa fie mai mult decat cateva chefuri organizate intre vorbitorii tineri de limba romana. Petrecerea de ieri, organizata intr-o locatie superba, mi-a demonstrat ca daca exista interes, iar organizatorii au credibilitate, romanii sunt dornici de intalniri.
Opinii
Azi am un intermezzo, sunt dupa finalizarea unei teme si inaintea inceperii urmatoarei, asa ca stau si citesc ce mai e nou prin lume. Iar pentru ca am gasit cateva articole despre opinii, in care idea de baza era ca daca nu stii despre ce vorbesti e mai bine sa taci decat sa poluezi emisunile TV, sectiile de votare, blogurile, forumurile de opinii in domenii in care n-ai nici o calificare, m-am gandit sa-mi dau si eu o parere, ca fiind interzisa, mi-a devenit implicit irezistibila.
Imi amintesc ca la inceputul anilor 2001, eram inca la Universitate, iar la o sedinta de catedra s-a discutat in trecere despre internet ca sursa de informatie, iar opiniile au fost in majoritate ca doar cartea tiparita si revizuita poate fi luata in considerare.
Cred insa ca timpul a contrazis partial aceasta parere iar succesul wikipediei sta la baza afirmatiei mele. Daca in anul 2006, “intelepciunea multimii neavizate” era inca pusa sub semnul intrebarii, in 2010 pot spune ca cele 3 milioane de articole si 12 milioane de contribuitori vorbesc de la sine. Ideea de baza este volumul contribuitorilor si continua editare a informatiei, care ca in orice semnal, face ca informatia coerenta sa se amplifice si zgomotul incoerent sa ramana pe fundal, nedisturband esentialul. Sunt de acord ca informatia nu trebuie preluata ca atare, insa cand poti, in realitate, sa faci asa ceva? Intotdeauna si periodic informatia trebuie verificata si editata. Pentru mine insa, accesul la carti, filme, flori, animale, instrumente, fenomene, informatie primara in orice domeniu, este de nepretuit.
Tot in trecut un mare semn de intrebare era pus asupra publicatiilor independente sau parte a unei institutii, insa publicate online. In ziua de azi, cursurile majoritatilor universitatilor se regasesc liber pentru oricine este interesat sa le rasfoiasca, teme din diferite domenii sunt publicate pretutindeni. In acelasi timp, instrumente de identificare a fenomenului copy/paste sunt accesibile in multe parti ale lumii, astfel incat informatia sa fie filtrata de studenti, elevi sau alti utilizatori, cel putin in procesul educational. Insa ea exista acolo si este editata de contributia fiecareia dintre noi. Inclusiv de a mea. Asta am avut azi de spus.
-
Comentarii recente
mihaela plesoiu on Rezolutie mihaela plesoiu on Lost in a foreign country myohemmin on Test Busegeanu Mihaela on Test pure_morning on Rezolutie 1001vorbe on Rezolutie myohemmin on Rezolutie asacredeu on Rezolutie mihaela plesoiu on Opriti timpul? myohemmin on Opriti timpul?
