Povestiri din padurea adormita

Si pentru ca ne-am lamurit de ce gardul meu a crescut ca Fat Frumos in 100 de ani, ca altii intr-o mie, va continui povestea lui…

Cum odata cu primavara s-a reintors intai lumina, a fost greu sa mai ignor faptul, ca ori de cate ori ma uitam pe fereastra, gardul imi zgaria retina si ori de cate ori ma intorceam acasa, imi zgaraia masina… Era deja ori eu, ori el. Scuza cu zapada nu mai tine, pentru ca pe aceeasi strada TOTI vecinii isi taiasera gardul. Scuza cu tehnologia de care nu dispun, de aseemnea n-a mai tinut, pentru ca El mi-a luat toate jucariile de care aveam nevoie si apoi a plecat sa apere patria… Asa ca iata-ma singura, sambata de dimineata, fata in fata cu Dusmanul… M-am supraimbracat, ultra-asortat ca sa-mi derutez vecinii, si am inceput sa-mi testez masina de taiat boscheti, Bosh. Problema a fost ca in cei o suta de ani, gardul meu trecuse de categoria boscheti, cu diametru pana in 2 cm, la categoria copacei. Asa ca masina mea, wireless n-a facut fata. N-am abandonat, pai ce romanii nostri au dat inapoi in lupta de la Rovine? Am luat clestele Fiskars, firma in care am toatala incredere. Am fost in vizita la ei cu ocazia unei colaborari, si oamenii fac investitii serioase in cercetare, de exemplu testeaza/calculeaza care este curba optima dupa care lama clestelui trebuie fie taiata, pentru ca eficienta si durabilitatea ei sa fie optima… Totala incredere. Baietii nu m-au dezamagit, cu o singura exceptia, in care gardul meu crescuse de la categoria copacel, la categoria copac. Prea gros sa-l cuprinda clestele. Nu-i nimic, l-am taiat cu fierastraul circular Makita. Am casa plina de jucarii…

Dupa lupte seculare care au durat vreo trei ore, l-am invins. Nu arata el prea drept, insa acum se poarta stilul chiufulit, nu stiu daca sunteti la curent… Ciufulit spre Mohawk.

Insa treaba e departe de fi gata, pentru ca milioanele de craci taiate n-ai voie nici sa le arzi decat in locuri amenejate (ca sa nu mai vorbim ca nici nu prea ard asa neuscate); nici nu poti sa le arunci in padure, (si nu pentru ca nu te lasa constiinta ta civica, ci pentru ca platesti amenda serioasa); si nici nu-ti vine sa le duci la groapa de deseuri, (pentru ca este exorbitant de scumpa: am dus cativa saci de rumegus si fara 40 de ore n-am scapat).  Asa ca incepe si le marunteste! Asta se intampla in poza a doua – am o masina ce mananca tot… are o roata dintata lata, care daca nu esti atent te mananca cu totul… inghite creanga dupa creanga, le roteste, le suceste, te loveste, te zgaraie – nu inteleg de ce specia asta de arbusti e asta asa agresiva – si in final te alegi cu vreo cateva pungi pline de crengute mici, ce se pun ca ingrasamant, decor, pe la radacinile tuturor…

A inceput ploaia, a venit furtuna, insa eu ca nevasta mesterului Manole, nu m-am oprit din drum si am reusit in final sa ajung zdrobita, seara in casa. Eu nu-mi aduc aminte sa fi facut vreodata, in tara, treaba in gradina. Chiar asa, mami, noi strangeam frunzele? Cine le strangea? Eu nu. Insa una peste alta, chiar daca ma doare spatele, abia imi misc mana dreapta si sunt zgariata toata pe peste tot, mi-au inflorit in gradina brandusele sa-mi spuna ca cineva acolo sus ma iubeste si ma vede ca-mi fac treaba. Noaptea a nins, ca de, e primavara…

Din padurea adormita…

Cum ieri am fost innobilata la titlul de printesa , m-am gandit sa va dezvalui si motivul pentru care gardul meu arata inca, asa cum arata…

Acesta e de vina!!!

De ce Myöhemmin?

 Am fost anul trecut la un seminar, unde printre alte nume celebre, Anne Stenros ne-a vorbit despre  Twitter, bloguri si noul trend al inovatiei din ziua de azi, in care implicarea tuturor in proiectul tau personal de dezvoltare e mult mai eficace decat munca individuala, secreta, multi-patentata etc etc… S-a vorbit mult despre necesitatea colaborarii si cum firme ca LEGO si altele, implicandu-si utilizatorii direct in procesul creatiei au schimbat evolutia economica a firmei dinspre faliment spre profit.

Nu mai auzisem de Twitter pana atunci,  iar blogurile mi se pareau inutile…

Peste cateva luni, Masha V. Petrova si-a publicat pe LinkedIn, pe grupul NAFEMS un post din blogul personal despre The art of dealing with people , subiect despre care teoretic am citit o multime, insa practic sunt o catastrofa… Asa incat mi-am revizuit un pic atitudinea fata de bloguri…

Insa ceea ce m-a determinat sa incep sa scriu a fost blogul prietenei mele, care e o combinatie de trairi intime cu muzica si literatura, care ridica subiecte noi si motive de reflectie in fiecare saptamana, care nu dezbate probleme internationale si nici nu vorbeste de pe pozitii stratosferice de CEO, desi acolo e situata…

Asa s-a nascut Myöhemmin… care nu e singura care a crezut, sau nu, ca e prea tarziu…

O dedicatie pentru sarbatorita de azi! 

Avatar

Intotdeauna mi-am dorit sa ma pot reinventa… am si incercat de cateva ori – acolo in lumea reala, insa virtual, totul pare mai usor… V-a placut Avatar? ok, idee preluata, poveste subtire,  insa a putea deveni complet altcineva si a trai in alta lume, dupa alte reguli, cu alt trecut si alt viitor, n-ar fi cool?

Nu mi-am regretat niciodata trecutul si mi-am asumat raspunderea tuturor deciziile mele indiferent cat de irationale au fost, insa “ce-ar fi daca… ” ramane permanent o optiune coplesitor de tentanta pe care vreau sa o exersez aici…