Dor de duca

Undeva latenta am o gena de nomad. Eram in clasa intai cand un coleg m-a invitat sa ne plimbam pana la Nord, un cartier din orasul natal. M-am gandit vreme de cateva secunde si iata-ma pe drumul necunoscut, in plina aventura. Nu-mi mai reamintesc cum se numea colegul, pentru ca undeva pe drum a ramas repetent, insa imi amintesc ca reintorcandu-ma dupa cateva ore, toata familia ma cauta.

Cu anii, plimbarile in orasul natal nu mai mi-a fost de ajuns. Ritualul despartirilor de prietena mea, in care ne conduceam una pe alta succesiv si simultan acasa, devenisera monotone. Trebuia cumva schimbat peisajul, asa ca ne-am hotarat sa mergem la mine la tara. Pe jos. 15 km. N-am anuntat pe nimeni, pentru ca fusese o hotarare ad hoc, pur si simplu am plecat. Aveam cred 12-13 ani. Trecand prin padurea de la Romanesti am avut o invitatie sa ne continuam drumul cu masina, insa spre norocul nostru soferul n-a fost foarte insistent.

Tranzitia spre Finlanda a fost tot o hotarare ad hoc. N-am ajuns din prima zi la aeroport, insa cand decizia a fost luata, am plecat pur si simplu. Eu cred ca directia trebuie sa fie permanent inainte. Daca directia e gresita, schimbi traseul, insa alegi altul, nu te intorci.

Este poate inutil sa mentionez ca nu am nici un simt al directiei. Am deosebita abilitate de a ma pierde oricand, oriunde, in orice mediu. Insa asta nu-mi domoleste dorul de duca, nevoia de a cunoaste locuri noi, de a experimenta, de a ma aventura in necunoscut.

Anul asta am stat acasa. N-am fost decat 2 zile in Suedia, unde am vazut aeroportul, taxiul si hotelul. Stiti ce foame am? Azi am inceput sa-mi aranjez plecarile: Oslo si Koli in iulie, Granz in iunie sau Leuven is septembrie. Si poate Marea Rosie in toamna. Tineti-mi pumnii.