Ma oftic

Vineri pe 13.3 am absolvit chestia asta cu licenta – cuvant care nici nu exista la noi – in sensul ca e la 75% drum intre master si doctorat. Totul a inceput de la un coleg care m-a intrebat de ce-s decibelii mei negativi. La care eu m-am uitat pe google – nu foarte stiintific, corect? Asa ca m-am dus la Eero si i-am spus ca as vrea sa merg la un curs sa ma lamuresc cum sta treaba sistematic, nu asa dupa google. El a zis ok, o sa aranjez – fara ca eu sa negociez in nici un fel ce inseamna acest efort si stres – din punct de vedere financiar. Termin eu treaba si-l intreb: ce se intampla acum, ma faci sefa? Imi dai vreun grad? Vreun leu cinzeci? La care el imi spune: nu! Asta a fost doar pentru dezvoltarea ta personala. Ok, m-am lamurit, zic eu. Insa diploma e diploma, ma pot lauda cu ea la urmatorul interviu – pun lucrarea ca link si vad incotro o iau. La care el, n-ai voie sa publici teza pe internet ca e secreta! Nici macar sa trimiti pdf-ul n-ai voie!!! Adica nici bani nici glorie. In special dupa etapa in care m-a chinuit sa scriu textul intr-o forma inteligibila, incat m-am muncit cu el din august pana-n ianuarie, desi profesorul meu de la universitate era ultra multumit de la inceput. Rezultatul: voi avea in sertar o teza impecabil scrisa. Curat murdar!

The light is out there

Hei you,

It’s been a while since my last article and I think it’s time to change the tune. Like all the good things, the bad things have also an end. So, what’s new?

I can proudly declare that I have finished the school! If i look back my graduation years were: 1984; 1989;  1999; 2014, so the duration between 2 schools increased arithmetical with the rate of 5 years. Meaning that the next would be in 2034! It wouldn’t be impossible, but most probably not worth it.

Therefore I declare  2014 the year when I rearrange my priorities. Which means: stop planning and start living: you’re good enough that way you are! Make peace with yourself!

It came quite synchronized with the invitation to attend a course about the „The joy of present”. A friend from work mention it, and it sound like a great idea after equations and Fourier transformations.

The main message from the first lesson was  enjoy the moment. I was a little confused with „do i have to enjoy all the moments, even the bad ones?” What about the rapes from Purge when the Aliide became a fly on the wall to escape the horror that happen with her? Should we enjoy that kind of  moments too? The answer was that except the extreme situation, we have to try to enjoy every moments of our hard, unfair, little  life, since this is the only one we get. Settled!

Then we were taught to clear our mind of thoughts, because even if Descartes is saying „I think therefore I am” life is more than thoughts and sometimes we should let them go. See more below, if you have patience.

I didn’t. I am keep wondering if all these guys meditating are just lazy or am I too far behind to understand the en lightnings of their experience? At least I’m trying.

The lesson finished with a homework: define a measurable target that you need to reach before the summer; and write in a happy diary every step you made in that direction.

My target is: when dealing with unpleasant situations, to keep calm and enjoy the moment. Somehow. I don’t know yet how. Will this make he happier? Stay tuned…

 

I’m still kicking

Alive, fighting my fights, dreaming my dreams, printing my thesis, I’m not done yet.

 

2013

N-am mai ajuns de mult pe aici, m-a daramat viata: mi-a umplut calendarul, mi-a golit memoria si mi-a lasat doar alarma de la telefon -strajer al zilelor ce se amesteca de le-am pierdut de mult sirul… A mai trecut un an. Ma uit in urma si nu-mi vine sa cred… Unde s-au dus zilele mele?

Macar un bilant sa fac – sa ramana o urma a ceea ce a fost. Asadar, ce-am facut in 2013?

Sa incep cu Ea. Ei nu-i e bine. Nu-si gaseste locul, nu-si gaseste omul, nu-si gaseste tara, nu-si gaseste limba, inca le cauta, si le cauta, si le cauta, in toate locurile in care ele nu sunt… As vrea sa i le caut eu si sa i le dau de-a gata… As vrea sa ma intorc in timp, cand de dimineata suna ceasul si ma cuibaream in patul ei sa o trezesc incet, incet, sa plece la scoala. Sa o privesc cum trece strada si sa-mi incep o noua zi, avand toata viata inainte… Acum parca mi-e mai usor sa privesc in urma decat inainte – sa incerc sa inteleg ce-as face altfel, ce am gresit, cum si daca as fi ales alt drum ce-as fi rezolvat – analize inutile de om infrant… A fost un an greu, va fi urmatorul mai usor? Hai Doamne, mai da-mi si mie o pauza sa respir…

El insa e un om bun. Rabdator si intelegator. N-a fugit, n-a abandonat, a stat ancora si mi-a udat radacinile sa nu ma smulga vantul…

Casa – ne-am mutat in ea in primavara lui 2009. La prima vedere am crezut ca in vara aceluiasi an va fi gata. Suntem in 2014 in 3 zile; si parca se intrezareste in viitor, palpaind o lumina. De acest craciun aproape am avut bucataria gata. Imi lipseste doar plita. Poate cand mi-o reveni energia o sa va pun cateva poze. E chiar frumoasa…

Scoala – nu mai am rabdare sa astept. Pentru doctorat imi trebuiau 5-7 articole in reviste revizuite. Ca sa iasa un articol astepti aproape un an. Asa ca ma voi multumi cu o teza de licenta. Ma uit in jur la colegii mei care abia au terminat un colegiu si sunt multumiti de ei si se vor sefi, in schimb eu simt nevoia sa le arat tuturor ca am diplome sa dovedesc ca pot. De ce? De fraiera! Pe de alta parte am invatat si dat examene 5 ani, asa ca am nevoie de o concluzie – in ianuarie cred ca va veni de la tradus si poate o pun aici daca-mi incape, sa vedeti si voi ce poze frumoasa am pe acolo… mai frumoase ca-n 2000 cand am scris-o in tara pe prima…

Serviciul – n-ar trebui sa ma plang. Nu-mi merge super bine, insa nici rau… Am mai mult stress pe aceiasi bani. Insa e interesant ceea ce fac si am un orar flexibil. Am trecut un pic de faza de speranta si am avansat la cea de experimentata.

Cu chiriasii treaba a mers relativ ok, asa ca ne-am mai luat un apartament. Nu la fel de spectaculos ca celalalt, insa mie imi place de el. Mic, intim, cu trei ferestre la strada pe care zaresti un copac, un liliac alb si trei centimetri de mare. Cand voi fi batrana si n-oi mai putea avea grija de Alcatraz, poate ma voi muta acolo… Pana atunci calc, spal, curat, fac liste, calc, spal si pun anunturi: inchiriez pe termen scurt NorthPearl si SeaPearl o colectie de perle…

Ce-am mai facut? M-am mai dus la Toastmasters – tot din nevoia de audienta. Iar pentru ca eram veterana m-am si oferit sa ajut cu organizarea, asa ca am joile din doua in doua saptamani pline.

La biserica n-am mai ajuns de nu mai tin minte cand… in schimb am fost regulat cu Lea la inot. Acum i-am dat-o Ei cateva zile, sa-I alunge singuratatea.

Plecari? Am fost in Laponia, Bruxell, Tokio, Bangkok, Londra si Västerös. Tokio a fost impresionant. Bangkok nu mi-a placut, insa poate am avut si compania gresita (a fost o delegatie nu o vacanta). In Laponia am condus cateva sute de km in miezul noptii la -23C sa vedem un colt de aurora boreala, a meritat! In Bruxell era primavara si ne-am intalnit cu sora mea – nu stiu daca vom mai avea prilejul sa ne intalnim in aceeasi formatie…

Am facut cate ceva. Tot ce imi doresc Doamne e sa ai grija un pic de Ea, ca sa am inima un pic mai usoara – indrum-o in vreo directie.

Sa ne vedem cu bine in 2014!

2012

The vacation felt as an unexpected gift. More undeserved –  than unexpected. I have still promises to keep and miles to go before I sleep. 

This year was a short one. I had no clue when it passed away. Is it a good thing, that life is passing bye under my watch and I don’t notice it? I started to be aware of my immortality: a pain here, a sleepless night there, but I’m still in charged: I can still make things happened.

To draw the line, it was a good year. After a long waiting, I’ve changed the team at work – and change is good. I finished my credits at school – but I didn’t finish writing my articles. I’ve done a little travelling: Copenhagen, Vilnius, Warsaw, Västerås, Dusseldorf. We’ve done some work in the yard, not so much to the house: we’ve finished the bathroom downstairs, the entrance room and the washing room. The important achievement is that we’ve got the permission to live upstairs. However, there are plenty of things left to do!

What did not work so well is that She is not happy with her life: still looking and wishing and blaming and explaining and postponing and changing and planning and changing again. I hope that She will find her destination, one day. (If any of us can ever find it…) I wish, at least, that she can reach a  harbor, through the anchor and grown some roots.

O zi din viata lui Ivan Denisovici

E patru. Noaptea. Ma chinui sa dorm, insa gandurile ce-mi zburda prin cap ca avioanele, imi rezoneaza in tample cu un bubuit infernal, ce mi se prelinge apoi, domol, spre spranceana dreapta intr-un inceput de migrena… 

Am fost in Porvoo. Nu mai ajunsesem acolo de 100 de ani. Pe masa ma astepta biletul lasat prietenilor mei cu instructiuni de folosire a casei: nu plecati nicaieri fara cheie, usa se incuie automat. Ce important suna, imi si imaginez o fortareata, insa peretii, nevopsiti de ani, ai casei, cumva, nu vor sa se incadreze in viziune. Dimineata a plouat, mocaneste, asa ca am facut curat – era cazul. Cand s-a mai linistit ploaia am inceput sa strangem mere. Intai eu, apoi noi doi, apoi noi trei… merele insa, ne-au invins oricum – am capitulat dupa 3 saci de mere stricate, 2 de mere de compot si o plasa de mere de masa… Bagaje – de cativa ani incoace ma specializez in bagaje. Ia floarea de aici, muta televizorul acolo, ia hainele de vara, schimba covoarele intre ele, plimba-le, suceste-le, schimba mobila, combinari de 5 luate cate 3= 5!/3!x2!.

Masina e plina ochi. Nu ma intrebati cu ce. Plecam spre Helsinki. Lea nu mai are loc decat peste noi. El e iar Häkkinen. Lea isi infige ghearele in bratele mele la fiecare curba… Ploua iar. Moare un far. Mergem la Neste, cumparam 2 becuri H6. Pe 1.10 am programare la service, ce folos – fara faruri nu putem circula, mai ales noaptea, pe ploaie…

Helsinki. Ea pleaca in oras. Se intoarce, bocane, tocane, ma trezesc… Or fi de incredere prietenii ei? Isi vede ea de scoala? Ii va ajunge fericirea de azi si maine?

Maine ma asteapta o alta zi de curatenie – Let’s do it, Myöhemmin – asta chiar ca s-a potrivit… Am si tema pentru saptamana viitoare cu mine – Mi-am castigat doua dimineti sa merg la scoala in timpul saptamanii, insa programul de la serviciu e atat de aglomerat, incat nici nu ajung sa le iau. Macar mi-am listat partea 1 a cursului.

In Alcatraz trebuie sa vopsesc lista (care e crem, restul fiind alb), si sa pun tapet intr-o camera. Inca nu am gasit nici un magazin de unde sa iau picioare pentru masa de sticla, toti vand numai firmelor! Acum stiu codurile produselor care-mi trebuie si stau cu ele in calculator.

Unde e somnul meu? Daca-l gasiti sa-i dati, va rog frumos,  adresa mea…

Extemporal

Desi toata lumea ma sfatuieste sa termin cu scoala asta – eu cu o incapatanare demna de cauze mai nobile, sustin ca sunt in stare sa le fac pe toate si nu oricum ci simultan! Asa ca mi-am luat un curs de element finit – pe care-l eu il folosesc cu avant in munca de zi cu zi… Am inceput evident cu partea a doua a cursului – ca v-am mai spus ce parere buna am despre mine… insa baietii astia fac niste chestii de care nu m-am mai lovit pana acum, iar duminica – in ziua data de la Dumnezeu sa-ti revii dupa cheful de sambata (ca am fost de m-am dansat in Apollo pana la 4) eu m-am chinuit 5 ore sa inteleg o problema – ca ulterior sa o abandonez…Profesorul asta ne da extemporal la fiecare curs, asa ca nu cred ca ne vom vedea maine, ca am mai luat un zero saptamana trecuta… o fi timpul sa ma apuc sa crosetez ciorapi?

Criza de identitate

De ceva vreme am senzatia ca traiesc intr-o gara, urata, mica si murdara. Si astept… si astept… si astept…. Trenul meu ori a ajuns la alta destinatie, pierdut ca un bagaj, cand schimbi avioanele; ori a derajat; ori nici nu exista – fusese candva planificat sa fie fabricat, insa a ramas in faza de desen de executie pe o plansa, cand toti au inceput sa foloseasca CAD-ul…

Rabdarea, poate o fi o virtute, insa sigur nu e a mea. Mie imi plac planurile scurte, la care poti pune punct si privi cu satisfactie rezultatul, ca apoi sa pornesti spre urmatorul plan si apoi urmatorul. Pasii astia mici, cand te afli in tunel si nu mai vezi lumina, mi se par cei mai infioratori… Da, da, de lumina vorbesc, ce daca e vara afara! Lumina asta interminabila, care mi se strecoara neinvitata in pat si-mi ridica cu brutalitate pleoapele s-o vad, e o intrusa. Nu pe ea o asteptam! Ma asteptam pe mine, sa devin Eu, sa fiu recunoscuta, Eu sa fiu cea asteptata, cea implinita, cea fericita, cea care a reusit sa ajunga la un liman si sa-si traga sufletul…

Odata, intr-un aeroport, am gasit o carte, Nice girls don’t get the corner office, in care o head hunter o intreba pe o posibila candidata: pentru ce esti tu cea mai cunoscuta? Waw, nu e ca un dus rece, intrebarea asta? Raspunsul meu, e acelasi pe care l-am dat cand in anul 5, un profesor ne-a intrebat: ce stiti sa faceti voi cel mai bine?  „Cel mai bine stiu sa termin ce am de facut, in timpul in care mi-am propus sa fac acel lucru”. Ce inseamna asta? Nimic. Autoarea cartii, Lois Frankel, spune ca pana aici am facut deja doua greseli:  prima ca nu stiu sa-mi definesc brand-ul si a doua, ca minimalizez ceea ce stiu sa fac. Dilema mea porneste insa de la recunoasterea celorlalti si se termina cu nevoia asta obsedanta de a termina ce am inceput, in incercarea de a minimiza purgatoriul asteptarii. Nu pot sa sufar sa astept! Si nici nu cred ca ies purificata din asteptarea asta. Doar batrana. Sau tarana.

Scoala aici si acolo

Cum in 2007 Finlanda  a castigat primul loc in clasamentul sistemelor de invatamant din 40 de tari iar in 2010, iar Universitatea tehnica din Helsinki este clasata pe locul 94 in lume, m-am gandit sa va povestesc cum vad eu diferentele dintre scoala romaneasca si cea finlandeza, atat cat le-am incercat personal. Voi incepe cu doctoratul.

In Finlanda, dupa gasirea unui mentor – conducator de doctorat, admiterea se face pe baza depunerii unui dosar ce se discuta in cadrul unei sedinte a facultatii. Programul de studiul consta in acumularea a 60 de credite impartite in trei domenii: 30-40 major, 10-20 minor si 5-15 general. Creditele se pot dobandi: prin sustinerea unor anumite examene destinate “studiilor aprofundate” din programa de studiu a facultatii tale sau a alteia din lume, prin realizarea unei munci de cercetare individuale in domeniul ales, prin examene individuale in cazul unor bibliografii ce nu se regaseste in programa scolara. Dupa acumularea creditelor (intre 3 si 8 pentru fiecare examen) teza poate fi scrisa ca o monografie, sau ca o colectie de articole publicate in reviste de specialitate pentru care exista recenzii inainte de publicare. Dezbaterea tezei este publica, insa de data aceasta doctorandul are un opozant, profesor sau doctor, care incearca sa-l intrebe fel de fel si sa elimine neclaritatile. Urmeaza masa festiva, ce consta in general in tort si cafea.

Despre cursurile de facultatea in Helsinki, cel mai interesant mi s-a parut, pana acum, cel de Acustica si fizica sunetului. Prezenta la curs era optionala, de aceea dupa prima sedinta, in general sala era goala, presupun. La seminar insa, asistentul impartea de fiecare data o tema cu 3 probleme, ce urma sa i le rezolvam pana la urmatoarea intalnire, tema ce trebuia predata inainte ca el sa ne prezinte rezolvarea. Asta insemna ca trebuia citit cursul, disponibil pentru cumparare. La urmatoarea sedinta, in cazul in care rezolvarea precendenta era gresita, ea trebuia refacuta si re-predata. Ceea ce insemna ca erai obligat sa treci de trei ori prin aceeasi rezolvare. Ca sa fii admis la examen trebuia sa ai 50% din probleme corecte-refacute. La 87% probleme corecte aveai asigurat un punct din cele cinci, la examen. Examenul se sustinea doar scris, cu cartea pe banca – pe care nu era permis nici un semn. Consta doar in rezolvarea unor probleme. Va spun drept ca nu a fost deloc usor… Iar scopul nu era sa retii pentru urmatoarele 5 minute 100 de formule, ci sa stii unde sa le gasesti, sa intelegi in ce context ele sunt valabile si cum sa le aplici.

In Romania, pana in 2003 – pentru ca de atunci am ultimile date, inscrierea la doctorat se facea pe baza unui examen de limba (straina) si a unui seminar de admitere. Programul de studiu consta in trei examene din domenii diferite si a trei referate, in care trebuiau prezentate stadiul actual si contributii in domeniul cercetat, referate ce se aprobau intr-o sedinta deschisa a catedrei unde aveai conducatorul de doctorat. Teza era trimisa spre avizare unei comisii formate din 4-5 doctori sau profesori, ce puteau aproba sau contesta continutul acesteia. Dupa stabilirea datei dezbaterii publice, rezumate ale tezei se trimteau persoanelor interesate si aprecieri ale continutului tezei erau primate la catedra. Sustinerea publica era mai mult o formalitate, in care doctorandul isi prezenta lucrarea, i se puneau intrebari doar in cazul in care erau interesati in public si se formulau aprecieri. Urma o masa festiva.

Tinuta doctorandului la sustinerea tezei in Finlanda este clar definita: barbatii frac, femeile tinuta de seara, nu neagra (n-am inteles de ce nu neagra). Imi amintesc ca in tara, la sustinerea mea, eu eram intr-o perioada albastra, fapt pentru care aveam cateva suvite de culoarea respectiva in par, asa incat conducatorul meu, s-a scuzat celorlati membri ai comisiei, spunandu-le ca in general sunt normala… si chiar eram, zau!

I was there…

This doesn’t happen so often during ones lifetime so I need to write about it… I was there when Aalto University was borne. I was an insignificant part of the history… And Tuula the Rector became an Avatar under my eyes – so I’m not the only one with this obsession… I could hear how they were saying hello in more than 15 languages (not romanian though) I was among the president, prime minister, the most important politicians and businessmen of the country, I was dansing among the new researchers and Aaltollaiset of Finland… I could feel how the future is build under my very eyes and I may be just an atom, but without the atoms there is no „whole” so, I was there….