I want to be like youuuuu

Filme

Am vazut aseara, a mia oara, Closer, iar muzica ma urmareste inca obsedant, trist, fara sfarsit… I can’t take my eves off you… can’t take my eyes off you…. can’t take my eyes off you… can’t take my eyes off you… Cel mai mult m-a fascinat in film cand Alice, a incetat sa iubeasca. Punct. Fara apel, fara intoarcere, cartea a fost jucata si pierduta. Pentru ca in viata, ca si in filme, sunt invingatori si invinsi, intelepti si fraieri, oameni mari si oameni mici, dermatologul era un om mare – scriitorul, unul mic, meschin, complexat si prost!

Un subiect similar l-am vazut tratat si in Marti, dupa craciun. Insa nu m-a atins in nici un fel… Un film pustiu…

Lingurita de cultura romana

De unde s-o gusti, daca nu de la ambasada. Joi am avut zi de film romanesc: Restul e tacere de Nae Caranfil. Dragut. O Romanie a anilor 1911, realizarea primului film romanesc, un Carol I cam surd si prostanac. Nu a fost plictisitor filmul, insa nici nu as merge sa-l vad a doua oara…

Ieri am avut zi de concert. Locatia, una dintre cele mai frumoase biserici din Helsinki: Temppeliaukio – templul in roca. Protagonistii au fost pianista Ilinca Dumitrescu si fagotistul Vasile Macovei. De Ilinca mi-a placut, fara insa sa-mi dea lacrimile de incantare, insa Macovei era la serviciu. Ii tremurau mainile ca unui scolar din clasa intai prins cu lectia neinvatata. Fagotul lui suna uneori cald si invaluitor, alteori distonant, iar in “Risukimppu”-l lui Kristian Rusila, de-a dreptul terorizant. Probabil asa trebuie sa sune fagotul in finlandeza …

Pe net si in prezentare, amandoi solistii au o multime de titluri si laude, insa eu cred ca o opera de arta sau o interpretare de exceptie, ar trebui sa miste atat pietrele needucate, cat si criticii de arta. Eu incadrandu-ma in prima categorie, pot spune ca am avut o zi deosebita, fara sa cred ca mi-o voi reaminti multa vreme de azi inainte…

Alte filme

Tot despre filme – afara e soare si frumos, vecinul meu grebleaza de zor, zilnic, ore, iar eu imi continui maratonul filmelor…

Two lovers Ea evreica, bogata, normala, il iubeste  pe el, depresiv, cu tendinte sinucigase, care o iubeste pe Gwyneth Paltrov, dependenta de extazy sau ceva, care il iubeste pe seful ei, bogat, batran, care e insurat si nici nu vrea sa divorteze. Exista probabil in fiecare o atractie pentru ce nu ai, pentru cel ce nu te vrea si o dorinta de a-l salvat pe cel ce se ineaca. Cateodata ai noroc si nu ajungi in timp, insa de cele mai multe ori te ineci impreuna cu el. Am vazut un singur film care chiar mi-a placut si in care el, dependent, isi reface viata pentru ca ea, avea nevoie de el. Insa 2 lovers a fost slabut. Iar oamenii nu se schimba decat din interior, si nu cand vor si cum vor „salvatorii”. Hello!

Asta a fost filmul bun…

Terminator salvation mai slab decat oricare Terminator si fara Arnold, care cum, necum, si-a facut treaba in fiecare din precendetele…

Gran Torino este masina vintage a lui Clint Eastwood, pe care o lasa vecinilor vietnamezi, intrucat cu proprii copii nu se intelege nici un pic… Clint simpatic, filmul slow… l-as fi vazut pe fast forward, daca ar fi avut scris – insa se pare ca inca nici scrisul nici sunetul nu merg cand derulezi…

Filme

Numarul 1

I’ve Loved You So Long frantuzesc, numai stele si premii pe coperta. Drama, ea mama, doctorita, isi eutanasiaza copilul. Toti o reneaga, mai putin sora mai mica. Interesant mi s-a parut, insa nu m-a izbit in nici un fel. Cred ca mi-am facut plinul la drame si nu mai reactinez.

Numarul 2

Twilight, o inflatie de barbati o iubesc pe ea. Mi-ar placea sa am pe cineva  sa vegheze asupra mea, nu neaparat un vampir – poate de aici vine si puterea religiei…

Numarul 3

A serious man daca aveam vreun dubiu, religia iudaica nu este nici ea pentru mine. M-am convins. Era Oscar-ehdokas, cotat foarte funy… Nu mi-a placut nimic din el….

Filme

Stiind ca voi fi „Home alone 3” mi-am luat filme… ca atata stiu, atata fac… Daca voiam sa ma dau intelectuala, va spuneam ca mi-am luat carti, insa nu. Ramanem pe filme, eu apas pe play, ele se deruleaza, entropie minima…

Primul film aveam pe coperta o musulmanca, iar cum eu fac eforturi sa-mi largesc orizontul si sa inteleg alte culturi, am crezut ca este despre o tanara devenita fotomodel, vazusem o reclama undeva, asa ca n-am aprofundat textul de pe spate… si nici titlul nu l-am citit, era in finlandeza. Era weekend, aveam creierul setat pe liber… Filmul insa era despre o sotie, mama a 4 copiii, dintr-un sat din Iran, a carui sot s-a plictisit de ea si si-a gasit o noua nevasta de 15 ani. Nedorind sa plateasca pensie alimentara, a complotat cu sus-pusii satului si-au condamnat-o pentru adulter, la omorarea cu pietre. A fost suficient ca sotul si inca un satean sa fie martori, ca tot satul, de oameni complet imbecili, sa sape o groapa, sa o ingroape in pamant pana la mijloc, sa-i lege mainile la spate si sa inceapa sa arunce cu pietre intai pe rand: tatal, sotul, copiii (baietii cam de 7 si 9 ani) si apoi toti, pana a ramas inerta plina de sange in mijlocul cercului trasat cu creta pe pamant, in spatele caruia se aflau satenii. Matusa ei, a reusit abia a doua zi sa-i ingroape ramasitele, restul fusese mancat peste noapte de caini… S-a intamplat in 1986, dupa Hristos!. Iran sigur nu mai e pe lista mea de tari pe care as dori vreodata sa le vizitez… Pe langa cosmaruri, filmul, realizat dupa o intamplare reala, mi-a stricat relatia cu pietrele: pe cat de mult imi placeau inainte, pe atat de greu mi-e acum sa le mai privesc…

Si pentru ca somnul meu era iremedial compromis, am vazut Cheri – cu o curtezana, batrana indragostita de un tanar. Eternele probleme: varsta; sa ne conformam cerintelor societatii, sau ale inimii; alegerea iubirii imposibile care distruge totul… Slabut filmul… Mai ales ca epoca curtezanelor cu bani si putere, nu este nici ea, o epoca pe care imi doresc sa o aprofundez…

Pentru dimineata l-am lasat pe Hurt Locker, marele castigator al Oscarurilor de anul asta. Am inteles ca razboiul e un drog, iar personajului principal nu-i ramasese in viata nici o alta placere. Cum densitatea celor ucisi a crescut, filmul nu mi s-a mai parut nici puternici, nici impresionant, m-am adaptat: in viata te nasti, traiesti si mori. Insa in continuare, ori de cate ori vad o piatra ma gandesc la Soraya, in rochia ei alba de inmormantare ucisa de proprii copii… Ce fel de oameni vor deveni acesti copii cand vor creste?  

Rintamamiestalo

Fara sa fiu o devoratoare, imi place sa citesc… Tind insa, ca orice sistem, spre o entropie minima si cand mi se ofera un film in locul unei carti – aleg filmul… sau pe amandoua. Asa s-a intamplat in cazul cartii Juoksuhaudantie a lui Kari Hotakainen.

Matti era un obisnuit, devotat familiei, gospodar, dedicat copilului, insa fara nici o ambitie. Sotia isi dorea mai mult… Era un deja vù?

Helena vedea cum orizontul i se ingusteaza, pe zi ce trece, incat la capatul drumului nu mai exista nimic decat rutina. Simtea ca i se taie aripile si ca i se numara bataile inimii: 45235, 45234, 45233… pentru cine a batut 45233? Simtea ca se pierde in eternele discutii in care dupa A si B nu urma niciodata C ci intotdeauna obsedant A, numai A, de la A la B si inapoi la A…. Unde e C? De ce de ori de cate ori cand suntem atat de aproape de C incat devine aproape palpapil, se baga in fata A-ul, nesuferit, autoritar, condescendent, el fiind de fapt geneza tuturor neintelegerilor, A-ul fiind inceputul…

El, om normal, iubitor, un pic temperamental, pierde totul intr-o clipa de furie, istoria relatiei fiind total umbrita de punctului culminant, de apogeul, cand pamantul ii fuge de sub picioare si ramane singur…Disperat, crede ca solutia tuturor problemelor sale e sa cumpere o casa – o rintamamiestalo – in care dragostea lor sparta va putea fi lipita, si desi plina de fisuri, va putea arata proaspata si noua in fata lumii si a prietenilor in care a fost calcata de numerate ori in picioare…

Ati fost acolo?

La un moment de rascruce in viata, m-am gandit si eu ca poate reteta fericirii e o rintamamiestalo. N-am vazut ca Matti e un pic descentrat, n-am vrut sa inteleg (era in alta limba) ca tarele si incompatibilitatea relatiei lor nu statea in ceilalti, in societate sau in viata nedreapta, ci erau ascunse adanc in fiecare dintre ei… Nu, n-am vazut ca el e gata sa ucida proprietarii casei visate ca sa isi vada himera implinita, n-am vazut nimic… M-a fascinat doar credinta lui fanatica in casa, in care se gasea secretul fericirii…

Precious

Eu cred ca prin gena suntem un popor extrovertit: ne strigam nemultumirile si complexele in gura mare, ne afisam cu mandrie patriotica toate tarele si ne dorim cu disperare compasiunea celorlalti… Suntem insa noi la capatul disperarii? Sunt problemele vietii noastre atat de majore incat sa avem nevoie de tratamente psihologice sa redevenim functionali?

Am vazut aseara Precious – daca te trezesti surprins ca viata e nedreapta si te crezi in knockout cazut la podea – mergi sa vezi filmul…

Precious arata exact ca rezultatul mediului in care a crescut, colturoasa, murdara, needucata, o creatura care nu merita nimic, care tace si rabda, mai elocventa prin tacerea ei decat prin propozitiile contorsionate pe care arar le rosteste si care te poarta cu seninatate prin iadul de neimaginat, incat la sfarsitul filmului nici nu stii ce sa faci, sa incerci sa-i torturezi mama ignoranta a caror nevoi egoiste trec in fata oricaror altor instincte si a carei definitie a dragostei este posesiunea? Sa incerci sa-i ucizi tatal bolnav, care deja nu mai exista? Bunica spectatoare tacuta ce stie insa sa dea sfaturi? Sa o iei acasa? Sa-i tranformi lumea in altceva? Sentimentul coplesitor care te incearca e de neputinta si de disperare… Filmul iti inchide gura si te trimite la locul tau de privilegiat din care n-ai voie sa mai comentezi despre pierderea sperantei, a directiei, a nimic…. Te obliga sa-ti privesti demonii personali la adevarata lor dimensiune microscopica si sa iei viata in piept – la fel ca si ea, Precious…