Ma oftic

Vineri pe 13.3 am absolvit chestia asta cu licenta – cuvant care nici nu exista la noi – in sensul ca e la 75% drum intre master si doctorat. Totul a inceput de la un coleg care m-a intrebat de ce-s decibelii mei negativi. La care eu m-am uitat pe google – nu foarte stiintific, corect? Asa ca m-am dus la Eero si i-am spus ca as vrea sa merg la un curs sa ma lamuresc cum sta treaba sistematic, nu asa dupa google. El a zis ok, o sa aranjez – fara ca eu sa negociez in nici un fel ce inseamna acest efort si stres – din punct de vedere financiar. Termin eu treaba si-l intreb: ce se intampla acum, ma faci sefa? Imi dai vreun grad? Vreun leu cinzeci? La care el imi spune: nu! Asta a fost doar pentru dezvoltarea ta personala. Ok, m-am lamurit, zic eu. Insa diploma e diploma, ma pot lauda cu ea la urmatorul interviu – pun lucrarea ca link si vad incotro o iau. La care el, n-ai voie sa publici teza pe internet ca e secreta! Nici macar sa trimiti pdf-ul n-ai voie!!! Adica nici bani nici glorie. In special dupa etapa in care m-a chinuit sa scriu textul intr-o forma inteligibila, incat m-am muncit cu el din august pana-n ianuarie, desi profesorul meu de la universitate era ultra multumit de la inceput. Rezultatul: voi avea in sertar o teza impecabil scrisa. Curat murdar!

Gone with the wind…

18 hours of flight… In the end, the TV monitor became smaller and smaller, the headphones were crushing my ears and every bone in my body was cramped in the microscopic space of the British Airways’ craft. But I made it…

In Rio was winter, deep darkness at 21:00. Three girls at the airport were fighting to sell us a ride. We took a cab to the hotel. It was good that I was not alone. The traffic was chaotic and quite long…

The hotel was beautiful, the streets were empty, but the ocean made worth it all the effort … Great waves, salty water, warm, I love the water, I love being surrender by the water, under its power, a little unsafe – but still friendly, small drops of adrenaline pumping through my veins. I didn’t dare to try it in the first night – so I had to wait for the second day; bitter- sweet taste of waiting…

First day in Barra da Tijuca– small walk on the beach – yes the water was exactly how I dream about it… Outside was quite cold, maybe 20C – it was winter after all…

Second day was working day – the Brazilians are good for samba, but don’t let them organize anything for you…

Third day we went to Ipanema. My guys were all young, looking for girls, counting their money, but never the less, I belonged to the group, I was not an outsider like in almost all the other occasions… In the night we went to see a local samba group performing in Nuth. We could not entry without IDs, metal detector checking and pictures taken of each of us- quite scary, after all the stories with dangerous Rio in the night. The people in the club were mixed, gay friendly and sex selling friendly, but after the band started I began to dance and everything changed. One old lesbian couple showed me some moves, another one said I was looking like an amazon – I was in friendly waters. Alone, but not entirely…

Fourth day I had my presentation. The 3 hours of sleep I have spent stressing about it. I have tried to check everything, but in the end only one of my movies was working. My Finns came to support me, after the sleepless night! Waw!

Fifth day we went to see Christ the Redeemer and the Sugar Loaf. It was a jeep trip with a very talkative guide. A huge balancing of cable car spiced out the trip. Jeesus was there, embracing us all: „Our Father in heaven… lead us not into temptation, but deliver us from evil.”

In the evening I went home. Today is the second day since I’ve left the southern hemisphere and my time is totally upside down. I can’t sleep I can’t eat, I can’t unwind; Rio mixed up my rhythm completely.

Graz

Caldura m-a invaluit imediat ce-am coborat din avionul, unde aerul conditionat era tinut pe 18 grade. Eram in Graz, al doilea oras, ca marime, al Austriei, capitala provinciei Styria. Dupa o mica aventura cu taxiul, ce nu accepta carti de credit, desi avea pe parbriz semnele a cel putin 5 tipuri, am ajuns la hotelul vechi de 158 de ani, numit dupa arhiducele Johann, caruia i se datoreaza si in ziua de astazi, prosperitatea orasului. Erzherzog Johann, plecat in Anglia, intr-o expeditie de spionaj, a inteles importanta caii ferate si a luptat ca orasul Graz sa fie situat pe traseul acesteia. In plus, indragostindu-se de o fata din popor, a cucerit inimile austriecilor, care i-au asezat statuia in centrul orasului.

Localnicii se mandresc cu cele 6 universitati, cu titlul de Capitala culturala a Europei, dobandit in 2003, cu apartenenta orasului vechi la patrimoniul UNESCO si mai putin cu Arnold Scharzenegger. Arhitectura face salturi majore de la stilul renascentist, trecand rapid prin baroc, gotic, Art Noveau si ajungand cu succes la cel futurist, reprezentat de Extraterestrul prietenos si Insula plutitoare din inima raului Mur. Se mandresc de asemenea, si cu Turnul cu ceas, singurul ramas din Castelul Schlossberg, pe care Napoleon neputandu-l cuceri prin lupta, l-a demolat in urma tratatul de pace de la Schönbrunn, dupa cucerirea Austriei. Legenda spune ca locuitorii orasului i-au platit acestuia, bani grei pentru salvarea turnului, ce poate fi si astazi vizitat, accesul fiind posibil fie pe scari, fie cu o telecabina ce urca tenace sub un unghi de saizeci de grade.

Impresionanta mi s-a parut si colectia de 32000 armuri si arme, incepand din secolul al 17-lea, ce sunt expuse in muzeul Landeszeughaus, armurile noi, niciodata folosite, ce includ si armura integrala a unui cal – una din putinele, daca nu singura, ramasa in lume.

In afara renumitelor gradini interioare, unde poti gusta mancare gurmet, magazinele te intampina cu preturi de la mari la foarte mari, daca din neatentie intri la Prada, unde niste papuci de vara costau 240 euro – avand probabil cateva functii inaccesibile neinitiatilor. Vanzatoarele asteapta sa fie salutate si nu se reped sa te serveasca, iar daca o fac, este clar ca e un magazin de lux, cu preturi pe masura. Pe strazile mici si aglomerate, austriecile sunt cocotate toate pe tocuri, inclusiv cand merg pe bicicleta, unul din mijloacele de tansport foarte utilizat, iar cersetorii abunda. Ii poti intalni in varianta in genunchi, cuminti si rugatori, sau in varianta agresiva, cand te opresc in numele diferitelor asociatii, si-ti cer sprijinul in paharul special destinat.

Un oras interesant…

In gradina,

Ieri mi-am luat mult visatul hamac, l-am atarnat intre doi pomi si acum lenevesc in gradina… Cafeaua ma asteapta intr-un morman de  valkovuokko, hamacul ma leagana, laptopul meu workstation cantareste in continuare 100 de kg, vantul imi intoarce paginile cartii pe care ar trebui sa o conspectez, Engineering Acoustics – gandul mi-e la ciresele tristetiipamantului, asa ca incep cu o pauza… E cald, da’ cald – de ma bate gandul sa-mi pun crema de protectie. Mi-au inflorit si narcisele albe, iar vecinei i-au inflorit lalele, plantate intr-un loc mai insorit… Aici la mine e umbra, pomii au inmugurit suficient cat sa filtreze un pic lumina soarelui… Abinele zumzaie, pasarile ciripesc iar in departare se aude zgomotul orasului; odata cu caldura toti isi plimba motocicletele, care mai de care mai Harley – despre sunetul motocicletei Harley Davidson ar trebui sa citesc, cum vibratia motorului de joasa frecventa, e trasmisa si amplificata in structura metalica, iar apoi propagata prin unde transversale in aer, pana cand totul se transforma in caldura – o energie efemera. Ce usor ar fi, daca si urmele energiei nucleare s-ar disipa in neant la fel ca si energia sonica, ganditi-va pe unde as putea sa-mi petrec veacul, in loc sa platesc atat curentul electric. As putea sa concura cu stapana lui Rufus la colorarea  „locurilor unde am fost” pe harta lumii, noroc ca Fortum-ul – imi tine sub stricta cenzura financiara my carbon footprint.

Scoala in Finlanda

Nu va mai povestesc cum e in Romania, ca vad ca am date invechite si nimeni nu vrea sa ma lumineze cum stau lucrurile acum…

Diferit in Finlanda mi s-a parut in primul rand accentul pus pe responsabilitatea copilului de a-si face datoria, respectiv temele. Parintii pot evident ajuta copilul, daca vor, insa in general nu o fac.

Diferit mi s-a parut respectul acordat elevului. Orice pedeapsa corporala sau psihica este interzisa. Copilul nu poate fi insultat sau ridiculizat nici de profesori nici de colegi. In aceasta privinta, in special dupa intamplarile cu impuscaturile din scoli, toleranta la hartuiala, este zero.

Concurenta in clasa este minima, astfel incat atat elevii superdotati cat si cei subdotati sa se bucure de progresul individual si atmosfera de lucru sa fie buna. S-a studiat ca eficienta muncii intr-o atmosfera pozitiva este superioara muncii constranse sau efectuata intr-o atmosfera negativa, stresata, plina de critici.

Notele elevilor nu sunt publice si alti parinti nu pot avea acces la situatia scolara a colegilor. Se merge atat de departe cu discretia incat, dupa 17 ani, cand copilul se considera major, nici parintii nu mai au acces la notele acestuia, fara sa aibe acordul copilului. Linia generala este: cine vrea sa invete bine, cine nu, nu. Exista intotdeauna alternative scolare, nu-si rateaza nimeni viata pentru ca la 15 ani s-a lasat de scoala, daca asta vrea.

Este posibil, insa total neobisnuit sa faci pregatire in particular. Exista cursuri organizate de diverse institutii unde poti face pregatire suplimentara pentru admitere, de exemplu, sau studia alte materii, insa nu iti vin profesorii acasa…

Creditele obtinute in timpul liceului sau al facultatii se conserva pe o perioada lunga de timp, astfel incat daca iti doresti sa reiei scoala de unde ai lasat-o, o poti face oricand.

Tinuta elevilor, in special in a celor mari, nu are nici o relevanta. Adresarea se face pe numele mic, toti profesorii sunt: Matti, Risto, Jane… iar cel putin in facultate fiecare ajungea la ora cand avea chef si pleca de asemenea cand avea chef. Fara intrebari.

Majoritatea cursurilor, seminarea, tezelor se publica pe internet. Daca ai nevoie de date despre bobinajului motorului axial, e suficient sa dai un google si sa gasesti cursurile facultatii din Lappeenrantaa.

Tot in spiritual asumarii responsabilitatilor, copii incep dupa 13 ani sa aibe usoare slujbe de weekend, sau de vacanta, pentru asigurarea banilor de buznar. Am un coleg, a carui mama i-a cerut, in liceu, sa participe financiar la intretinerea casei in timpul vacantei de vara (si nu pentru ca ea era saraca, ci in scop educativ). In timpul facultatii daca nu ai un venit al tau, inseamna ca nu esti in stare. Vacantele nu iti sunt platite de parinti si chiar cei foarte avuti pretind ca odraslele lor sa se descurce singure dupa o anumita varta.

Independenta e incurajata si de stat, astfel studentii primesc bursa, doar daca nu au aceeasi adresa cu parintii. Este adevarat ca acesta e un drum doua taisuri, dupa castigarea independentei, relatiile cu familia pot deveni minime si  nimeni nu are obligatia sa-si ingrijeasca parintii. Pe de alta parte casele batranilor sunt cu totul la alt nivel fata de cele de acasa.

I was there…

This doesn’t happen so often during ones lifetime so I need to write about it… I was there when Aalto University was borne. I was an insignificant part of the history… And Tuula the Rector became an Avatar under my eyes – so I’m not the only one with this obsession… I could hear how they were saying hello in more than 15 languages (not romanian though) I was among the president, prime minister, the most important politicians and businessmen of the country, I was dansing among the new researchers and Aaltollaiset of Finland… I could feel how the future is build under my very eyes and I may be just an atom, but without the atoms there is no „whole” so, I was there….