2013

N-am mai ajuns de mult pe aici, m-a daramat viata: mi-a umplut calendarul, mi-a golit memoria si mi-a lasat doar alarma de la telefon -strajer al zilelor ce se amesteca de le-am pierdut de mult sirul… A mai trecut un an. Ma uit in urma si nu-mi vine sa cred… Unde s-au dus zilele mele?

Macar un bilant sa fac – sa ramana o urma a ceea ce a fost. Asadar, ce-am facut in 2013?

Sa incep cu Ea. Ei nu-i e bine. Nu-si gaseste locul, nu-si gaseste omul, nu-si gaseste tara, nu-si gaseste limba, inca le cauta, si le cauta, si le cauta, in toate locurile in care ele nu sunt… As vrea sa i le caut eu si sa i le dau de-a gata… As vrea sa ma intorc in timp, cand de dimineata suna ceasul si ma cuibaream in patul ei sa o trezesc incet, incet, sa plece la scoala. Sa o privesc cum trece strada si sa-mi incep o noua zi, avand toata viata inainte… Acum parca mi-e mai usor sa privesc in urma decat inainte – sa incerc sa inteleg ce-as face altfel, ce am gresit, cum si daca as fi ales alt drum ce-as fi rezolvat – analize inutile de om infrant… A fost un an greu, va fi urmatorul mai usor? Hai Doamne, mai da-mi si mie o pauza sa respir…

El insa e un om bun. Rabdator si intelegator. N-a fugit, n-a abandonat, a stat ancora si mi-a udat radacinile sa nu ma smulga vantul…

Casa – ne-am mutat in ea in primavara lui 2009. La prima vedere am crezut ca in vara aceluiasi an va fi gata. Suntem in 2014 in 3 zile; si parca se intrezareste in viitor, palpaind o lumina. De acest craciun aproape am avut bucataria gata. Imi lipseste doar plita. Poate cand mi-o reveni energia o sa va pun cateva poze. E chiar frumoasa…

Scoala – nu mai am rabdare sa astept. Pentru doctorat imi trebuiau 5-7 articole in reviste revizuite. Ca sa iasa un articol astepti aproape un an. Asa ca ma voi multumi cu o teza de licenta. Ma uit in jur la colegii mei care abia au terminat un colegiu si sunt multumiti de ei si se vor sefi, in schimb eu simt nevoia sa le arat tuturor ca am diplome sa dovedesc ca pot. De ce? De fraiera! Pe de alta parte am invatat si dat examene 5 ani, asa ca am nevoie de o concluzie – in ianuarie cred ca va veni de la tradus si poate o pun aici daca-mi incape, sa vedeti si voi ce poze frumoasa am pe acolo… mai frumoase ca-n 2000 cand am scris-o in tara pe prima…

Serviciul – n-ar trebui sa ma plang. Nu-mi merge super bine, insa nici rau… Am mai mult stress pe aceiasi bani. Insa e interesant ceea ce fac si am un orar flexibil. Am trecut un pic de faza de speranta si am avansat la cea de experimentata.

Cu chiriasii treaba a mers relativ ok, asa ca ne-am mai luat un apartament. Nu la fel de spectaculos ca celalalt, insa mie imi place de el. Mic, intim, cu trei ferestre la strada pe care zaresti un copac, un liliac alb si trei centimetri de mare. Cand voi fi batrana si n-oi mai putea avea grija de Alcatraz, poate ma voi muta acolo… Pana atunci calc, spal, curat, fac liste, calc, spal si pun anunturi: inchiriez pe termen scurt NorthPearl si SeaPearl o colectie de perle…

Ce-am mai facut? M-am mai dus la Toastmasters – tot din nevoia de audienta. Iar pentru ca eram veterana m-am si oferit sa ajut cu organizarea, asa ca am joile din doua in doua saptamani pline.

La biserica n-am mai ajuns de nu mai tin minte cand… in schimb am fost regulat cu Lea la inot. Acum i-am dat-o Ei cateva zile, sa-I alunge singuratatea.

Plecari? Am fost in Laponia, Bruxell, Tokio, Bangkok, Londra si Västerös. Tokio a fost impresionant. Bangkok nu mi-a placut, insa poate am avut si compania gresita (a fost o delegatie nu o vacanta). In Laponia am condus cateva sute de km in miezul noptii la -23C sa vedem un colt de aurora boreala, a meritat! In Bruxell era primavara si ne-am intalnit cu sora mea – nu stiu daca vom mai avea prilejul sa ne intalnim in aceeasi formatie…

Am facut cate ceva. Tot ce imi doresc Doamne e sa ai grija un pic de Ea, ca sa am inima un pic mai usoara – indrum-o in vreo directie.

Sa ne vedem cu bine in 2014!

2012

The vacation felt as an unexpected gift. More undeserved –  than unexpected. I have still promises to keep and miles to go before I sleep. 

This year was a short one. I had no clue when it passed away. Is it a good thing, that life is passing bye under my watch and I don’t notice it? I started to be aware of my immortality: a pain here, a sleepless night there, but I’m still in charged: I can still make things happened.

To draw the line, it was a good year. After a long waiting, I’ve changed the team at work – and change is good. I finished my credits at school – but I didn’t finish writing my articles. I’ve done a little travelling: Copenhagen, Vilnius, Warsaw, Västerås, Dusseldorf. We’ve done some work in the yard, not so much to the house: we’ve finished the bathroom downstairs, the entrance room and the washing room. The important achievement is that we’ve got the permission to live upstairs. However, there are plenty of things left to do!

What did not work so well is that She is not happy with her life: still looking and wishing and blaming and explaining and postponing and changing and planning and changing again. I hope that She will find her destination, one day. (If any of us can ever find it…) I wish, at least, that she can reach a  harbor, through the anchor and grown some roots.

Fast anti-depressive treatment for starting the day

Timpul imi fuge din nou printre degete, viteza ii creste si nici nu stiu cand din noapte se face noapte si unde mi-a disparut ziua. Sunt acasa si stau. STAU si nu fac nimic, inconjurata de plapumi in regatul patului meu, in care existenta se reduce la butoanele telecomandei si speranta ca poate undeva, pe un canal, voi gasi motivatia de a-mi parasi domeniul si a-mi incepe ziua. Insa filmele se amesteca, la fiecare reclama personajele se transforma si isi rescriu povestile revazute de nenumarate ori, iar eu imi spun dupa fiecare dezamagire: asta e chiar ultimul, apoi ma scol din pat. Dupa urmatorul ma imbrac. Acum e timpul sa-mi incep ziua… In literatura de specialitate, aceasta se numeste depresie. Nu are legatura cu frigul de afara, cu umezeala din casa, cu neputinta de a face focul in soba, pentru ca cosarul n-a curatat cosul. N-are legatura cu coridorul plin de dulapuri, scanduri, chiuvete si faiante ce urmeaza a fi montate intr-o zi. Nici cu proiectele de la serviciu carora nu le gasesti solutia peste noapte, nici cu ideile geniale care te ocolesc de cand te stii… Nu. Este un dezechilibru chimic in creier care tine de chimie. Solutiile sunt medicamentoase sau spirituale – forta mintii asupra materiei. Daca recunosti ca esti depresiv – inseamna ca depui armele si te declari infrant. Daca nu recunosti, iti inventezi explicatii si incerci sa dai vina pe soare, pe ploaie, pe zapada, pe vecini, pe tara, pe prieteni, pe familie, pe catel si pe purcel. Pe net, ei iti recomanda sa renunti a enumera incercarile (ca n-ai voie sa folosesti termeni cu conotatie negativa, cum ar fi „problemele”) si sa te concentrezi pe succese. Daca n-ai succese recente, pe cele trecute. Daca n-ai succese personale, te concentrezi pe cele ale altora. Un succes pe zi. Il invoci, iti incarci bateriile si pornesti la drum.

Azi ne concentram pe ce-am facut in ultimii 5 ani – nu doar pentru ca a fost o  intrebare la moda, insa alegandu-ti un interval suficient de mare de timp, ai sanse sa gasesti destule schimbari – ce, ca toate lucrurile pe lumea astea, au si parti pozitive. De aceastea trebuie sa te agati si  sa le analizezi la nivel macroscopic, apoi microscopic, sa le diseci fiecare quark si lepton, sa le absorvi energia si sa redevi Tu.

Primul lucru ce-mi vine imi minte e petrecerea de la ziua de nastere, organizata in Espoo cand viata mergea incet si calm inainte. Apoi a urmat mutatul Ei din Merivirta in Merivalkama. Apoi al meu din Espoo in Kerava. Apoi al Ei din Espoo in Kerava. In martie a murit tata. In vara am ramas single – viata care nu mi se potriveste nici un pic… In alt aprilie l-am cunoscut pe El. Ea s-a mutat in Helsinki, eu m-am mutat in Porvoo. Intr-un mai mi-am gasit Alcatrazul. Ea a mai schimbat cateva adrese, 7 in total in 5 ani: 2 in Espoo, 3 in Helsinki, 1 in Porvoo, 1 in Hyvinkää. Eu mi-am schimbat serviciul, masina, am adoptat-o pe Lea, am inceput o scoala noua, mi-am luat cetatenie, am invatat sa schiez fond si sa ma multumesc cu ce am. M-am intors spre mine si am descoperit forta de a merge mai departe – eu POT merge mai departe.